Peștera Magura

Merită un ocol

Dansatori, vânători, figuri mascate și o socoteală a anului, desenate pe pereți cu excremente fosilizate de liliac, într-un interval din epoca târzie a pietrei până în epoca timpurie a fierului. Fii lămurit înainte să conduci până aici: galeria pictată e sigilată din 2019, iar ce ți se arată e o proiecție. Ia o geacă — înăuntru sunt tot anul circa 12 °C.

Poveste

Context

Magura se întinde vreo doi kilometri și jumătate în dealul de deasupra satului Rabisha, în săli suficient de mari cât să înghită o biserică — o cameră trece de două sute de metri lungime — cu o stalagmită numită Pinul Căzut, întinsă pe unsprezece metri pe podea, și o coloană de peste douăzeci de metri înălțime. E rece, umed și alunecos, iluminatul e permanent, iar circuitul ghidat durează o oră și iese pe partea opusă a dealului față de cea pe unde ai intrat.

Reputația peșterii se bazează pe peste șapte sute de desene făcute nu cu pigment, ci cu guano de liliac, aplicat pe rocă și fosilizat acolo. Se întind din epoca târzie a pietrei până în epoca timpurie a fierului și arată vânătoare, dans, figuri mascate, animale și semne geometrice; un panou e citit drept calendar solar, deși interpretarea aceasta aparține sitului, nu unui consens științific.

Și nu poți să le vezi. Galeria cu desene, la vreo trei sute șaptezeci și cinci de metri de la intrare, a fost închisă administrativ în 2019, după ce mucegaiul legat de vizitatori, iluminat și schimbarea microclimatului a început să atace imaginile; un grilaj de fier o închide acum tuturor, în afară de cercetători și echipe de filmare. O proiecție, într-o altă sală, îi ține locul, iar la intrare e o expoziție fotografică. O mare parte din materialele de promovare nu s-au adaptat încă la asta, motiv pentru care oamenii ajung cu alte așteptări. La fel de adevărat, și mai puțin promovat: o cramă maturizează vin spumant într-una dintre galerii de vreo jumătate de secol, și încă o face.