Kaliakra

Merită un ocol

Capul e o lamă de stâncă roșiatică, împingându-se vreo doi kilometri în Marea Neagră, cu faleze de șaptezeci de metri pe ambele părți și un zid de cetate tras peste punctul cel mai îngust. În secolul al XIV-lea, aici era sediul despotatului lui Dobrotitsa. Acum e o rezervație, un drum, un paraclis și o plimbare foarte bună. Spre sfârșitul după-amiezii e când stânca chiar devine roșie, nu doar caldă la culoare.

Poveste

Context

Oamenii au folosit promontoriul cel puțin din secolul al IV-lea î.Hr., când pe el se afla așezarea tracică Tirizis. Perioada lui de vârf a venit în anii 1300, sub Dobrotitsa, care a condus această coastă chiar de aici, și-a bătut propria monedă și a ținut galere dedesubt. Otomanii l-au cucerit în 1393 sau 1394. Ce s-a păstrat sunt fundații, cisterne și porțiuni de zid, nu clădiri în picioare — dramatismul stă în întregime în sit.

Un monument de lângă intrare marchează legenda celor patruzeci de fecioare, despre care se spune că și-au legat părul una de alta și au intrat în mare, mai degrabă decât să fie luate captive. Nu există niciun temei documentar pentru ea. E o poveste pe care locul a crescut-o în timp, și se spune la fiecare oprire de pe cap.

Întregul promontoriu e rezervație naturală și arheologică din 1960 — vreo 687 de hectare, inclusiv o fâșie de mare, cu peste patru sute de specii de plante, dintre care aproape cincizeci rare sau protejate. Se află sub ruta Via Pontica, așa că toamna aduc răpitoare și berze care trec pe deasupra, iar delfinii comuni cu cioc scurt sunt prezențe obișnuite sub faleze. Un paraclis închinat Sfântului Nicolae a fost construit chiar în vârful capului în 1993. Vino spre seară: lumina de după ora cinci face ceva fierului din stâncă pe care lumina de prânz nu-l poate face.