Parcul Natural Nisipurile de Aur

Merită un ocol

Treisprezece kilometri pătrați de stejar și carpen, întinși pe vreo nouă kilometri de-a lungul coastei și abia ceva mai mult de un kilometru în adâncime, protejați din 1943 — cu mult înainte de stațiunea care se sprijină acum de ea. Este mai degrabă o plimbare decât o sălbăticie. Motivul pentru care merită să urci în ea este Mănăstirea Aladzha, săpată într-o stâncă în interiorul limitelor parcului, și faptul că pădurea este cu douăzeci de grade mai răcoroasă decât plaja.

Poveste

Context

Pădurea a fost pusă deoparte în 1943, sub numele Hachuka, atunci când această coastă era doar copaci și sate de pescari. Hotelurile au apărut în anii 1950 și 1960 și s-au oprit la limita pădurii, iar granița a rezistat de atunci — motiv pentru care o stațiune de această mărime are pădure bătrână, autentică, chiar în spate, nu doar tufiș.

Înăuntru se află circa patru sute de specii de plante și un coronament mixt de foioase — stejar, carpen, ulm, arțar și tei —, cu izvoare, căprioare, mistreți și ceva sub optzeci de specii de păsări înregistrate. Poteci marcate urcă spre interior, dinspre stațiune, către Aladzha; este un urcuș constant prin umbră, cel mai bun argument pentru a-l face în iulie, nu pentru a merge pe promenadă.

Așteaptă-te la companie aproape de bază, în sezon, întrucât potecile de jos încep chiar printre hoteluri, și mult mai puțină la un kilometru mai încolo. În afara sezonului, când stațiunea e închisă și puțin sumbră, pădurea este principalul motiv pentru a fi la Nisipurile de Aur.