Stâncile Belogradchik

Merită un ocol

Treizeci de kilometri de formațiuni stâncoase erodate, cărora oamenii le tot dau de secole nume de călăreți și madone — și o cetate care pur și simplu a folosit trei dintre ele drept ziduri. Spre sfârșitul după-amiezii, toată creasta se face portocalie; asta e ora la care merită să fii acolo. Verifică mai întâi ora de închidere — în afara sezonului, poarta cetății se închide la ora cinci, cu ultima intrare cu o oră înainte.

Poveste

Context

Stâncile sunt din gresie și conglomerat triasic, colorate în roșu de fier, și se întind pe circa treizeci de kilometri, într-o fâșie lată de trei până la cinci kilometri, ridicându-se până la două sute de metri deasupra solului. Eroziunea le-a lăsat sub formă de coloane și turnuri izolate, iar obiceiul local de a le boteza are o istorie lungă: Madona, Călărețul, Eleva, Călugării, Ursul, Adam și Eva.

Partea care face locul neobișnuit e cetatea zidită chiar în stânci. Romanii au ridicat aici primele ziduri în secolele I–III d.Hr., folosind drept bază o terasă stâncoasă eliptică și lăsând piatra naturală să facă cea mai mare parte din treaba de apărare. Ivan Sratsimir a extins-o în secolul al XIV-lea; otomanii au reconstruit-o temeinic între 1805 și 1837, aducând ingineri militari francezi, apoi italieni, iar rezultatul sunt trei curți, ziduri de doisprezece metri înălțime și trei sute șaizeci și cinci de metereze. În 1850, câteva mii de insurgenți au asediat-o timp de zece zile, cu vreo două sute de arme de foc împărțite între ei, și au pierdut.

Traseul prin cetate e pavat cu piatră la început, apoi devine mai ales scări, iar platforma de sus se atinge pe niște scări metalice abrupte, mai expuse decât se așteaptă majoritatea oamenilor. Biletul include un ghid sau o audioghidare. Alocă o oră și jumătate și urcă spre seară — la prânz stânca nu spune mare lucru, dar la ora șase spune totul.