Cetatea Belogradchik

Merită un ocol

Ziduri au fost construite doar pe două laturi. Pe celelalte, gresia înaltă de șaptezeci de metri făcea deja treaba, iar romanii, bulgarii din Evul Mediu și otomanii au adăugat, fiecare la rândul lor, la ceea ce le oferea stânca. Trei curți urcă una după alta, iar cea de sus înseamnă un urcuș pe trepte, în aer liber, cu o cădere lungă chiar alături. Nu e un loc pentru cineva nesigur pe picioare.

Poveste

Context

Ce s-a păstrat datează în mare parte de la începutul secolului al XIX-lea. Zidurile au peste doi metri grosime la bază și până la doisprezece metri înălțime, închizând puțin peste zece mii de metri pătrați, împărțiți în trei curți separate, legate prin porți, fiecare mai înaltă și mai mică decât precedenta. Curtea de sus abia dacă mai este o curte — un petic de teren între turnuri de stâncă, cu trepte tăiate spre punctele de belvedere de deasupra.

Romanii au construit aici primii, și au construit puțin: era mai degrabă un post de observație decât un punct fortificat. În secolul al XIV-lea, Ivan Sratsimir a extins-o, transformând-o în a doua cea mai importantă fortificație din teritoriul său, după Vidin. Otomanii au cucerit-o în 1396 și, confruntați apoi cu activitatea persistentă a haiducilor și a răsculaților din aceste dealuri, au tot mărit-o. Reconstrucția amplă a venit la începutul secolului al XIX-lea, cu ingineri francezi și italieni implicați, motiv pentru care unele porțiuni de zidărie par ciudat de europene pentru o garnizoană otomană.

Și-a câștigat locul în memoria bulgară pe calea cea urâtă: de aici a fost înăbușită răscoala de la Belogradchik din 1850. Ultima ei utilizare într-un război a fost în timpul Războiului Sârbo-Bulgar din 1885. Astăzi este administrată de muzeul de istorie al orașului, iar biletul include un ghid sau o audio-ghidare, cu plecare la fiecare jumătate de oră.